Limitarea onorariilor în procedura de insolvență: mecanism de accelerare a procedurii sau intervenție neconstituțională în drepturile practicienilor?

Autor: Vasile Godîncă-Herlea, Președinte UNPIR Filiala Cluj

Rezumat: Limitarea onorariilor practicienilor în insolvență era menită să accelereze derularea procedurilor de prevenție și de insolvență, în schimb singura reușită este aceea de încalcare a Constituției. Art. 38 din OUG 86/2006 este un text care limitează drepturi, prin urmare trebuie interpretat limitativ și restrictiv. Acest articol este un text general care se aplică acolo unde Legea specială a insolvenței nu prevede sau dacă aceasta face trimitere expresă la el. Așadar. art. 38 se aplica parțial în cazul onorariului administratorului concordatar și al administratorului restructurării pentru că legea insolvenței face trimitere expresă la el, in timp ce în cazul administratorului și a lichidatorului judiciar articolul se aplică doar în cazul în care onorariul se aprobă de judecatorul sindic sau se platește din fonduri publice.

Cuvinte cheie: onorariul practicianului în insolvență, neconstituționalitate, onorariu fix, onorariu de succes, nulitate absolută, nulitate relativă

1. Despre onorarii s-a scris mai puțin, pentru că lucrurile par foarte clare, ele se negociază de către părți și părțile au alegerea între a intra sau nu în relația contractuală sau de a ieși din ea. Așa se întâmpla până de curând în insolvență,  desemnările și stabilirea onorariilor erau la latitudinea creditorilor și a practicienilor, negocierea fiind regula de bază (cu mici și marginale excepții).

Discuția devine necesar a fi lămurită odată cu intervenția statului care încearcă să atingă anumite scopuri (celeritatea procedurii) prin limitarea și reglementarea onorariilor negociate, transformându-le în onorarii „seminegociate” (adică negociate, dar cu limită de cuantum și întindere temporală). Imaginea formată are deja un contur previzibil, pentru că este caracterizată de experiența și rezultatele din trecut:

– întotdeauna când a intervenit statul într-o relație economică liber stabilită între părți, în încercarea de a  limita niște comportamente, a generat dezechilibre majore în ceea ce privește mediul economic, cu costuri mult mai mari decât ceea ce a intenționat să câștige;
– instituirea unor onorarii limitate în timp se vrea un fel de „bate șeaua ca să priceapă iapa”, numai că rezultatul seamănă izbitor cu glumele de la Radio Erevan – de fapt batem iapa ca să priceapă șeaua: limităm plata celui care face munca și ne așteptăm la rezultate și mai strălucite!

2. Despre felul onorariilor

Cred că în primul rând ar trebui lămurit felul onorariilor și ce anume reprezintă ele.

Potrivit alin. 1 al art. 38 din OUG 86/2006 „Practicienii în insolvență au dreptul la onorarii pentru activitatea desfășurată, sub forma unor onorarii fixe, onorarii de succes sau o combinație a acestora, cu respectarea dispozițiilor prezentului articol.”

Potrivit legii sunt reglementate:

– onorarii fixe;
– onorarii de succes;
– o combinație a acestora.

Legea nu definește ce înseamnă fiecare dintre aceste noțiuni și, bazându-se pe principiul  libertății contractuale, în practică, părțile (creditorii, practicienii, debitoarea) au stabilit diferite formule de onorarii, putându-se întâlni:

– onorariu lunar;
– onorariu de întocmire a planului de reorganizare;
– onorariu de x% din vânzări, … din recuperări de creanțe, … din distribuiri, …din recuperări de sume din acțiuni în anulare;
– onorariu de succes pentru reușita planului (care poate fi o sumă fixă sau un procent raportat la o valoare determinată);
– onorariu de succes de x% din vânzări, dacă vânzările au loc într-o anumită perioadă sau într-un anumit cuantum.

Bineînțeles că în practică sunt diferite alte formule de stabilire a onorariului, noi am exemplificat cele mai cunoscute sau uzitate. În practică, s-a încetățenit o privire foarte simplistă asupra a ceea ce înseamnă onorariu fix și ce înseamnă onorariu de succes: în general tot ce e sumă determinată este onorariu fix și tot ce este procent este onorariu de succes. Dacă o luam pe limbaj comun, fix ar trebui să însemne o sumă fixă stiută dinainte în timp ce succes ar însemna o sumă care este condiționată de un succes (o condiție suspensivă). Dar o fi corectă această abordare?

Am analizat în legislație și în jurisprudența relevantă ce înseamnă onorariu fix și ce înseamnă onorariu de succes și am constatat că nu există o reglementare sau o interpretare clară, legiuitorul, așa cum spuneam, a lasat acest aspect la latitudinea părților de a o stabili/negocia.

În acest context, am mers spre legislații sau profesii similare. Așa am identificat în legislația care reglementează Statutul avocatului[1] din care rezultă că avocații au dreptul la:

– onorarii orare – onorarii care stabilesc o unitate de bază care este oră, urmând ca la final cuantumul total al onorariului să fie calculat prin suma acestor ore. După cum se observă, acest onorariu nu este un un onorariu fix (în întelesul simplist). El este fix prin elementul de bază –  costul unei ore, însă întinderea finală se constată abia ulterior, aceasta variind de la proiect la proiect, ceea ce-l face să varieze de la caz la caz.
– onorarii fixe – sunt onorarii forfetare, sume fixe stabilite pentru un anumit proiect. O variație a acestui onorariu fix este ceea ce menționează Statutul la alin. 5 – onorarii acordate periodic.
– cea de a treia categorie sunt onorariile de succes care, spune Statutul, sunt sume fixe sau variabile care depind de atingerea unui

Raportat la noțiunea de onorarii de succes, avem câteva interpretări și în jurisprudență:

– Tribunalul București – Secția A V-A Civilă, Decizia nr. 2986 R[2] – arată că prin componenta de succes din onorariul de succes ințelegem … „succes este un contract aleatoriu – părțile având în vedere posibilitatea unui câștig sau riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare și incerte (rezultatul procesului), de care depinde existența obligației lor”.
– Curtea de Apel Alba-Iulia, Decizia nr. 139 din 09.04.2019 – stabilește că scopul onorariului de succes „este acela de a întregi un onorariu deja fixat, iar pe de alta, că are un caracter incert, el depinzând de un fapt ulterior închiderii dezbaterilor (soluția pronunțată după deliberare) și nu implică nicio activitate din partea avocatului”

Așadar, chiar dintr-un act normativ (Statutul profesiei de avocat) reiese că elementul de bază al retribuției de succes este faptul că acesta este un onorariu caracterizat de elementul aleatoriu, iar nașterea lui este condiționată de atingerea unui rezultat. În consecință, acesta  nu are nicio legătură cu normarea muncii. Este evident că în spatele lui sta un efort sau o competență sau chiar „o șansă”, însă el nu este în relație univoc determinată cu acel efort. În realitatea juridică, onorariul de succes este afectat de o condiție suspensivă, el nu se naște până când nu se produce evenimentul de care depinde.

Din această perspectivă, vizavi de ce spuneam mai sus privitor la interpretarea ca fiind de succes a tot ce e stabilit ca procent asa-zisele onorarii variabile, mereu trebuie să analizăm dacă există elementul imprevizibil de care depinde rezultatul, pentru a îl defini că onorariu de succes. Spre exemplu 3% din valorificările de active în contextul în care știm care sunt activele și știm și evaluarea lor, nu este o retribuție „de succes”, ea este clară, baza la care o aplicam este clară, însă întinderea concretă a retribuției este variabilă în funcție de sumele obținute din vânzări. În schimb, dacă acel 3% depinde de vânzarea peste o anumită valoare sau într-un termen anume, suntem într-o ipoteză de onorariu de succes, pentru că procentul de 3% depinde de atingerea unui rezultat.

Acestea fiind lămurite și revenind la reglementarea onorariului din actul normativ de organizare a profesiei de practician, observăm că onorariul variabil nu este mentionat expres. Credem că legiuitorul nu a considerat necesar să menționeze separat onorariul variabil pentru ca acesta se poate subsuma atat categoriei de onorarii fixe cat si categoriei de onorarii de succes. S-ar putea crea impresia că a spune că onorariul variabil este o varietate a onorariului fix este un nonsens pe modelul Caragiale de „curat murdar”.  Însă, așa cum spuneam, dacă am lua adliteram noțiunea de fix, atunci nici onorariul lunar sau orar nu s-ar putea încadra aici pentru că intinderea lui variaza în funcție de lungimea procedurii. Credem ca legea face o categorisire larga in functie de obiectul contraprestației practicianului: cand avem o plata a serviciilor acestuia cuantificabiă/determinabilă (fie printr-o sumă fixă, fie printr-o sumă periodicăori procentuală, în acest din urmă caz când procentul este elementul în funcție de care se determină întinderea onorariuli) suntem în prezența onorariului fix, când, însa, contraprestația urmarește obținerea unui rezultat, nașterea însași a onorariului depinzând de atigerea acelui rezultat (fără a conta efortul depus) atunci suntem în prezența unui onorariu de succes. Pentru a fi mai ilustrativi cu ideea exprimată suntem în prezența unui onorariu de succes indiferent dacă avem o suma fixă sau variabilă, dacă suma aceea se datorează la îndeplinirea unui rezutat sau mai bine zis a unei condiții suspensive, a unui eveniment alea, impredictibil, imprevizibil. Nu contează efortul depus, ci doar îndeplinirea rezultatului. Suntem în prezenta unui onorariu fix în înteles larg sau a unei variații a acestuia atunci când acesta reprezintă plata negociată a unei prestații (indiferent dacă suma este determinată ca sumă fixă – o singură plată –, ori dacă suma este variabilă în funcție de durata procedurii – cum e cazul onorariilor lunare -, ori când este variabilă în funcție de câtimea la care se aplică – determinată printr-un procent aplicat la valoarea vânzării spre exemplu).

Diferențele dintre onorariul fix și onorariul de succes se manifestă în câteva elemente esențiale:

– calculul onorariului fix se modifică în funcție de unul sau mai mulți parametri conveniți și este echivalentul unei prestații determinate versus existența onorariului de succes depinde de atingerea unui rezultat prestabilit;
– parametrul onorariului fix poate fi timpul lucrat, volumul activității, cifra de afaceri, valoarea tranzacției, valoarea vânzărilor versus parametrul onorariului de succes este întotdeauna succesul sau atingerea obiectivului stabilit;
– onorariul fix (în special ceea ce numim noi onorariu variabil ca modalitate a onorariului fix) descrie modalitatea de determinare a cuantumului remunerației versus onorariul de succes descrie condiția juridică a nașterii remunerației (obținerea unui rezultat);
– onorariul fix este contravaloarea unei munci prestate (indiferent că este suma fixă, lunară sau procent aplicat la o câtime) versus onorariul de succes poate fi urmare a unei întamplari, depinde de o condiție și se datorează sau nu se naște indiferent de efortul depus pentru obținerea

Întrucat cea mai frecventă confuzie se face între onorariu de succes procentual si un onorariu variabil o să dăm câteva exemple. Nu suntem în prezența unui onorariu de succes dacă avem:

– 2% din valoarea unei vânzări;
– 100 lei pentru fiecare document analizat;
– 2500 euro pe lună;
– 0,5% din valoarea creanțelor recuperate.

În exemplele de mai sus, niciuna din situații nu are un eveniment alea de care să depindă nașterea acestuia – procentele sunt doar elemente de determinare concretă a întinderii onorariului. În schimb, onorariul de succes este caracterizat de un element suplimentar: condiționarea de atingerea unui rezultat.

Exemple:

– 2% din valoarea unei vânzări dacă aceasta se realizează în termen de o lună;
– 100 lei pentru fiecare document analizat, dacă în urma analizei se descoperă operațiuni anulabile;
– 2500 euro pe lună dacă un plan de reorganizare este votat;
– 0,5% din valoarea creanțelor recuperate, dacă sumele recuperate sunt minim 80% din cele datorate .

După cum vedem mai sus, niciuna din prestații nu depinde de volumul de muncă, mai ales în cazul în care condiția nu se îndeplinește (când, indiferent de efortul depus, onorariul este zero). În general, pentru că onorariul de succes poate să fie inclusiv zero dacă nu se îndeplinește condiția, acesta vine în completarea unui onorariu fix.

Concluzia cu privire la această distincție a onorariului de succes este întarită și de modul în care este reglementat acest aspect în OUG 86/2006 și anume onorariul de succes se poate solicita „pentru reușita redresării/reorganizării debitorului” care este clar un eveniment viitor și incert.

Deci pentru a vedea dacă un onorariu – indiferent dacă el este o sumă fixă sau un procent dintr-o valoare – este de succes sau nu, trebuie să analizam scopul: este el un onorariu care este contraprestația adecvată a muncii/activității prestate sau el depinde de un eveniment viitor și incert (fără a avea însemnătate efortul depus – el poate fi rezultatul unei întâmplări pur și simplu fără niciun efort sau să aiba în spate un efort considerabil)?

În concluzie, conform argumentelor de mai sus, consideram că onorariul variabil se califică și ca onorariu de succes, atunci când nașterea sa depinde de un eveniment viitor și nesigur sau este o varietatee a onorariului fix atunci când acesta nu are în structură  vreo condiție, ci este o modalitate de calcul a întinderii onorariului.

Considerăm importantă această distincție pentru a da eficiența limitelor impuse de lege și mai ales prin prisma faptului că se confundă de regulă onorariul variabil cu cel de succes doar din perspectiva similaritățiii formulării acestuia, fără a i se da efeciență aspectului de fond – condiția – care face adevărata diferență între un onorariu de succes și un onorariu fix în format variabil.

3. Despre interpretarea și aplicabilitatea art. 38 din OUG 86/2006 prin care sunt reglementate onorariile practicienilor în insolvență.

Cu luarea în considerare a celor menționate la punctul 2,  acest articol modificat recent reglementează niște limitări ale onorariilor practicienilor în insolvență, unele legate de o perioadă anume, altele legate de o sumă maximală, iar altele legate de un succes definit de lege:

– în procedurile de insolvență onorariul fix se înjumătățește după 18 luni, iar după încă un an pare că dispare de tot;
– în procedurile de redresare (prevenire și insolvență) onorariul de succes este legat strict de realizarea planului și nu poate depăși 10% din sumele recuperate de către creditori;
– în caz de faliment onorariul de succes nu poate depăși 10% din sumele recuperate de către creditori în primii doi ani și jumatate și ulterior nu mai mult de 5% din aceleași recuperări.

Menționăm faptul că practicienii în insolvență, stricto sensu, nu încasează onorarii. Cei care încasează onorarii sunt administratorii restructurării, cei concordatari, administratorii judiciari sau lichidatorii judiciari. Să nu uitam, de asemenea, că OUG 86/2006 reglementează profesia de practician în insolvență în general, însă drepturile și obligațiile administarorului judiciar, al lichidatorului judiciar sau al celorlalate poziții profesionale în care poate fi desemnat un practician în insolvență sunt reglementate în legea specială a insolvenței 85/2014. Deci în privința desemnarii și a onorariilor Legea 85/2014 este legea specială, iar OUG este reglementarea generală.

Analizând în detaliu acest text, se ridică mai multe probleme, și anume:

3.1. Are probleme de constituționalitate textul?

În opinia noastră, textul are probleme de constituționalitate evidente, cel puțin în ceea ce privește limitarea onorariului fix: „În procedura insolvenței, practicianul în insolvență beneficiază de un onorariu fix în primele 18 luni, care se reduce la jumătate în următorul an.”, în contextul în care doar procedurile simple ar putea dura sub limită a 18, sau chiar a 30 de luni (18 luni plus 12 luni).

Astfel:

– suntem în primul rând în prezența încălcării principiului proporționalității (art 53 și art. 1 alin 5 din Constituție).

Practicianul este obligat prin lege să își exercite atribuțiile pe întreaga durată a procedurii, indiferent de durata acesteia. Reducerea automată a remunerației, în timp ce obligațiile profesionale rămân aceleași sau chiar cresc, creează un dezechilibru evident/semnificativ între obligațiile impuse și remunerația acordată.

Curtea Constituțională a statuat în numeroase decizii că legiuitorul poate reglementa remunerații, dar acestea nu pot deveni disproporționate în raport cu activitatea prestată.

Nici după 18 luni, și nici după 30 de luni, volumul de activitate nu se reduce, răspunderea practicianului nu se reduce, obligațiile procedurale rămân aceleași, însă remunerația se diminuează cu 50%, iar după încă 12 luni retribuția pare să dispară definitiv, reglementarea fiind evident o măsură arbitrară.

– încălcarea libertății economice (art 45 din Constituție)

Practicianul în insolvență desfășoară o profesie liberală. Statul poate reglementa profesia, însă nu poate impune prestarea unei activități pentru o remunerație care nu mai are un caracter rezonabil.

O reducere impusă exclusiv prin trecerea timpului, fără legătură cu complexitatea dosarului, activitatea efectiv desfășurată, rezultatele obținute, intensitatea și nivelul riscurilor care trebuie remediate, poate constitui o restrângere excesivă a libertății economice.

– încălcarea dreptului de proprietate (art. 44 din Constituție și art. 1 Protocolul nr. 1 CEDO).

Jurisprudența CEDO recunoaște că remunerațiile profesionale pot constitui „bunuri” în sensul Convenției atunci când există o bază legală suficientă pentru dobândirea lor. Dacă legea obligă practicianul să continue administrarea procedurii, să suporte toate costurile profesionale, să răspundă disciplinar și patrimonial, dar îi reduce unilateral remunerația doar pentru că procedura „durează” mai mult, se poate susține existența unei ingerințe disproporționate în dreptul său patrimonial. Trecerea un anumit interval de timp nu garantează remedierea problemelor complexe ale procedurilor de insolvență, mai mult, nu certifică epuizarea acestora în intervalul stabilit legal.

– încălcarea egalității – art. 16 din Constituție

Mecanismul produce efecte diferite asupra practicienilor exclusiv în funcție de durata procedurii (de exemplu, procedura A se finalizează în 16 luni, practicianul primește întreaga remunerație, dar dacă procedura B durează 36 de luni practicianul primește remunerație înjumătățită pentru 12 luni și, teoretic, din lună 30 nu mai primește nimic). Este și mai relevantă situația în care în aceeași procedură un practician este înlocuit după 18 luni sau după 30 de luni – tratamentul celor doi practicieni este prin intervenția legii, total diferit.

Chiar dacă jurisprudența constantă a Curții Constituționale stabilește că art. 16 consacră egalitatea în fața legii, aceasta nu exclude tratamentele juridice diferite pentru situații obiectiv similare sau identice. Prin urmare, critica de neconstituționalitate este justă, în sensul că practicienii aflați în aceeași situație juridică (aceleași obligații, aceeași răspundere și aceeași funcție în procedură) sunt remunerați diferit, exclusiv în funcție de durata procedurii, deși această durată depinde adesea de factori independenți de conduita lor. Dacă această diferență de tratament nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, se poate susține încălcarea art. 16 alin. (1).

Încălcarea principiului egalității este cu atât mai intensă dacă luam în calcul și faptul că, în cazul insolvenței persoanei fizice – reglementată de Legea 151/2015 – limitarea onorariului îi este aplicabilă doar practicianului în insolvență, nu și celorlalte profesii care pot fi administrator ori lichidator (avocați, executori și notari).

La aceste critici adăugăm că această reglementare nu demonstrează și nu explică:

– existenței unui scop legitim;
– caracterului adecvat al măsurii;
– necesității măsurii;
– proporționalitatea măsurii.

Dacă legea nu oferă o justificare de ce anume activitatea practicianului valorează 50% după 18 luni, iar după încă 12 luni, aceasta ar trebui să fie gratuită, deși legea îl obligă la continuitatea prestării serviciului, atunci o atare reglementare este clar arbitrară.

3.2.  Despre specialia generalibus derogant – relația dintre art. 38 din OUG 38/2006 cu articolele 15¹, 20, 57, 63 din Legea insolvenței și modul de stabilire/negociere a onorariului.

Am menționat mai sus că Legea insolvenței este lege specială în raport de OUG 38 în ceea ce privește desemnarea și stabilirea onorariului. Analiza detaliilor tehnice face și mai interesante  efectele juridice care se produc. Vom detalia în continuare.

Prima constatare  este că art. 38 nu este doar o normă atributivă, ci mai ales una restrictivă. Deși debutează cu „practicienii în insolvență au dreptul…”, art. 38 nu conferă de fapt un drept la onorarii, ci în principal observăm că stabilește limite și restricții privind modalitatea de remunerare. Or, normele restrictive se interpretează restrictiv și nu se extind prin analogie.

A două constatare este aceea că, dacă dacă analizăm sistematic textele – art. 38 din OUG nr. 86/2006 și cele privitoare la onorarii din Legea insolvenței – rezultă  că OUG nr. 86/2006 este reglementarea generală privind onorariul practicianului în insolvență, iar articolele din Legea nr. 85/2014 sunt reglementări speciale privind stabilirea onorariului administratorului restructurării/concordatar/judiciar sau al lichidatorului judiciar într-o procedură concretă de insolvență.

Deși este evident că drepturile și obligațiile administratorului judiciar, spre exemplu, sunt reglementate de Legea insolvenței strict pentru această calitateunele autorități organizeazălicitații în cadrul cărora selectează generic practicianul în insolvență și nu administratorul sau lichidatorul – lucru complet nelegal.

Un argument în plus care întărește premisa ca Legea insolvenșei este lege specială în raport de OUG rezultă și din Legea nr. 151/2015 a insolvenței persoanei fizice, unde calitatea de administrator al procedurii sau cea de lichidator poate fi îndeplinită și de alte profesii, cum ar fi executorii judecătorești, notarii sau avocații. Prin urmare, este clar ca tot ce tine de calitatea de lichidator, spre exemplu, este reglementat în legea insolvenței, iar acolo unde ea nu prevede ne îndreptam spre legea mai generală a profesiei din care provine lichidatorul.

Aceste două premise sunt de esență, din perspectiva modului de interpretare a stabilirii întinderii onorariului. Așadar, din această perspectivă problema stabilirii onorariului și a criteriilor de stabilire a acestuia trebuie să reprezinte o permanentă aliniere între reglementările speciale privind onorariul stabilit într-o anumită calitate în procedură pentru administratorul restructurării, concordatar, judiciar sau lichidatorul judiciar și prevederile și limitele generale aplicabile tuturor practicienilor în insolvență.

Un alt element important în analiza noastră este constatarea că onorariul poate fi stabilit unilateral sau negociat.

3.3. Pornind de la aceste premise, care sunt mecanismele de stabilire a onorariului pentru fiecare calitate, în diferitele proceduri?

Revizuind ordonat cele mai importante calități pe care le poate îndeplini practicianul în insolvență, desprindem următoarele:

a) consultant;
b) administratorul restructurării;
c) administrator concordatar;
d) administrator judiciar;
e) lichidator judiciar;
f) lichidator (în lichidari voluntare sau la persoanele fizice);
g) alte atribuții prevăzute de legi speciale (cum ar fi administrator al procedurii în insolvența persoanei fizice).

a) Constatăm că pentru calitățile de consultant și lichidator voluntar (cu rezerva excepției în ce privește lichidatorii desemnați de ONRC sau la insolvența persoanelor fizice) nu sunt reglementate prevederi legale de stabilire a onorariului. Înseamnă că în aceste cazuri onorariul este liber negociat cu clientul.

b) În privința administratorului restructurării este prevăzut articolul 15¹ 2, care arată că „administratorul restructurării este contractat de către debitor dintre practicienii în insolvență activi … Onorariul acestuia este cel stabilit de comun acord cu debitorul, cu respectarea criteriilor prevăzute de art 38 din Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 86/2006 … și se suportă din averea acestuia”. Deci în privința administratorului restructurării avem o trimitere expresă de stabilire a onorariilor la articolul 38 din O.U.G. 86/2006.

Nu vom comenta aici faptul că, la data la care acest articol, 15^1,  a intrat în vigoare, prevederile privind limitările nu existau, iar legiuitorul a făcut trimitere în Legea insolvenței la OUG 86/2006 doar pentru a fi avute în vedere criteriile de la alin. 2 care privesc complexitatea procedurii. Însă prin trimiterea generică spre  OUG 86/2006 observăm că în privința onorariului fix nu există niciun fel de limitări, acestea fiind rezultatul liberei negocieri a părților (administratorul restructurării și debitor), fiind aplicabile pentru întreaga durata a procedurii. Așa cum menționăm mai sus, în aceeași paradigma se afla și onorariul variabil, onorariul de întocmire plan, onorariul de supraveghere plan etc., care va fi stabilit prin negociere și fără niciun fel de limitări.

Singura limitare apare la stabilirea onorariului de succes, care este raportat la succesul planului de restructurare  și „care nu poate depăși 10% din sumele achitate creditorilor”. Deci legea, în aceste cazuri, recunoaște un singur eveniment care poate fi stabilit drept condiție pentru nașterea onorariului de succes, și anume reușita planului de reorganizare. Onorariul de succes poate fi o sumă fixă, o sumă procentuală sau alte variante, dar care nu pot depăși un cuantum maxim de 10% din sumele achitate creditorilor.

Pentru exemplificare, un onorariu complex care poate fi negociat cu debitoare ar putea avea următoarele componente:

(i) onorariu fix:

– onorariu de x pe lună, pentru supravegherea procedurii – onorariu fix negociat fără limitări;
– la care se poate adăugaonorariu de x pentru întocmirea planului de redresare – onorariu fix negociat fără limitări;
– la care se poate adăugaonorariu de x% din vânzări/recuperări creanțe etc – onorariu fix, negociat fără limitări;

(ii) onorariu de succes:

– onorariu de succes x (suma fixă sau procent din masa credală acoperită) pentru reușita restructurării (realizarea planului/închiderea cu succes a procedurii/îndeplinirea masurilor din plan) – onorariu de succes care se naște doar la realizarea condiției suspensive și care nu poate depăși 10% din masa credală acoperită prin plan.

c) Aceleași concluzii se impun și în privința administratorului concordatar, situație în care reglementarea este similară cu cea de la administratorul restructurării, și anume art. 20 menționează: „Onorariul administratorului concordatar contractat se stabilește de comun acord cu debitorul, cu respectarea criteriilor prevăzute la art 38 din Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 86/2006… și se suportă din averea acestuia”.

d) În privința administratorului judiciar, lucrurile sunt mai nuanțate. Legea insolvenței 85/2014 în 14 alineate din cadrul articolului 57, precum și în art 45 alin. 1 lit d), conține o descriere amanuntită a modului de desemnare și stabilire a onorariului practicianului în insolvență. Din coroborarea art. 38 din OUG 86/2006 cu art 57, și art 45 alin. 1 lit. d) reies următoarele situații:

d.1.) Desemnarea provizorie de către judecătorul sindic a administratorului judiciar.

Articolul 45 prevede că odată cu deschiderea procedurii se va desemna și un administrator judiciar, iar stabilirea onorariului de către judecătorul sindic se va face cu respectarea art. 38 din OUG. Alin. 4 din art. 38 reafirmă aceeași regulă, deși  și aici soluția legii este lacunară, în sensul în care art. 4 arată că judecătorul va respecta, la stabilirea onorariului, criteriile menționate la alin. 2 din art. 38. , Însă alin. 2 stabilește criterii doar pentru onorariu fix nu și pentru cel de succes. În orice caz, judecătorul, stabilind onorariile fixe sau de succes, va trebui să țină cont de prevederile art. 38 din OUG 86/2006.

d.2.) Desemnarea sau confirmarea administratorului judiciar de către adunarea creditorilor (creditorul majoritar).

Legea prevede în mod clar că practicienii vor depune o oferta de servicii (art. 57 alin. 1), oferta poate fi negociată cu comitetul creditorilor (art. 51, alin. 1, lit. b), creditorii pot aproba oferta practicianului, stabilindu-i onorariul conform acesteia sau pot să o respingă, caz în care administratorul judiciar poate reconvoca adunarea pentru negocierea onorariului (art. 57 alin. 14). Neacceptarea onorariului de către creditori dă dreptul administratorului judiciar de a se retrage din procedura.

Deci, din modalitatea în care este prezentată procedura de aprobare a onorariului, se poate observa clar că acesta se negociază cu creditorii. Din natura de normă specială a legii insolvenței față de OUG , tragem concluzia că reglementările din Legea insolvenței prevalează față de prevederile OUG 86/2006. Această primă premisă  ne duce la concluzia validă că onorariul administratorului judiciar, când acesta este stabilit de către adunarea creditorilor și se plătește din averea debitoarei, nu este afectat de restricțiile și limitările din OUG 86/2006.

Pentru a completa argumentația și a argumenta în plus această poziție, aducem și următoarele elemente:

– Acolo unde legiuitorul (Legea insolvenței) a dorit să impună criteriile art. 38 din OUG a spus-o expres:

– așa este prevederea art. 15¹ alin. 2 din Legea insolvenței privitoare la administratorul restructurării și care arată că onorariul se stabilește „cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 38 din Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 86/2006 …”

– așa este art. 20 din Legea insolvenței privitor la administratorul concordatar care arată expres că onorariul se stabilește „cu respectarea criteriilor prevăzute la art. 38 din Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 86/2006…”

– așa este  art. 57 alin. (2) din Legea insolvenței care arată, referitor la onorariul administratorului judiciar, că acesta se stabilește de către adunarea creditorilor, iar  „În cazul în care onorariul se va achita din fondul constituit potrivit art. 39 alin. (4) (adică fondul administrat de UNPIR s.n.) acesta va fi stabilit pe baza criteriilor prevăzute în Ordonanță de Urgență a Guvernului nr. 86/2006”. Acest articol ni se pare și mai relevant aratând situația de excepție când și adunarea creditorilor trebuie sa țină cont de prevederile OUG 86/2006.

– tot în privința administratorului judiciar, există  și alineatul 12 al art. 57 din Legea insolvenței care, tot pe cale de excepție, instituie obligativitatea respectării OUG 86/2006 în situația în care adunarea creditorilor a infirmat  administratorul judiciar și nu i-a stabilit onorariul.

– inclusiv art. 38 din OUG 86/2006 care prevede în alineatul 4 faptul că onorariul provizoriu stabilit de către judecătorul sindic va putea fi modificat de adunarea creditorilor, iar in acest caz impune adunării creditorilor doar respectarea alineatului 2 din OUG 86/2006 (care se referă doar la complexitatea procedurii). Legea nu spune că adunarea va ține cont la modificarea onorariului „de prevederile prezentului articol” (care ar fi făcut trimitere la articol în integralitate), ci doar că „adunarea creditorilor… va ține seama în mod obligatoriu de prevederile alin. 2”. Iar în cadrul acestui alin. 2, textul normativ arată că onorariul fix se va stabili ținând cont gradul de complexitate al procedurii și de  activitățile depuse. Gradul de complexitate și  activitățile depuse sunt, din perspectiva noastră, singurele criterii și limitări de care trebuie să țină cont adunarea creditorilor când stabilește onorariul  administratorului judiciar sau al lichidatorului judiciar.

Deci legea specială – Legea insolvenței – reglementează specific onorariile fiecărei calități pe care o poate îndeplini un practician în cadrul prevenției insolvenței sau a insolvenței, onorariul, așa cum spuneam este liber negociat, iar când a fost cazul de limitări a făcut trimitere expresă fie la respectarea întregului articol 38, fie a făcut trimitere doar către un  alineat anume din articolul 38, ori a limitat anumite situații exprese (conform situațiilor pe care le-a, descris expres mai sus). La aceasta adăugăm și principii din teoria generală a dreptului și anume că limitările privind onorariile din OUG 86/2006 – fiind prevederi restrictive – se interpretează restrictiv, și de aici concluzia că onorariul administratorului judiciar rămâne negociat cu creditorii și liber de orice limitări, altele decât cele negociate cu creditorii.

În concluzie, în cazul administratorului judiciar onorariul se va putea stabili astfel:

– Dacă este onorariu provizoriu și este stabilit de către judecătorul sindic, acesta va respecta prevederile OUG 86/2006, iar acesta va putea stabili un onorariu fix provizoriu (care poate fi simplu sau o combinație între onorariu lunar, onorariu de întocmire plan și onorariu din vânzări, din recuperări creanțe etc.) și un onorariu de succes provizoriu (care poate fi o sumă fixă sau procent din masa pasiva acoperită) pentru reușita planului de reorganizare pentru cazul în care s-ar propune un asemenea plan.

– Dacă onorariul se plătește din fondul unic prevăzut de art. 39 din Legea insolvenței, indiferent de organul care stabilește sau negociază onorariul, acesta va respecta limitările prevăzute de OUG 86/2006, dar și limitările statutare privind cuantumul maximal care se poate deconta din Fondul gestionat de UNPIR.

– Dacă onorariul se plătește din averea debitoarei el este negociat și stabilit de către adunarea creditorilor, acesta va avea forma și cuantumul stabilit de către creditori, fără a fi necesară o aliniere cu OUG 86/2006.

Mai menționăm că, așa cum este reglementat, onorariul de succes pentru realizarea planului de reorganizare este scos în afara procedurii – pentru că se încasează „la închiderea cu succes a procedurii”. Închiderea cu succes a procedurii de reorganizare înseamnă per se închiderea procedurii de reorganizare, prin urmare, legea mai dă o lovitură onorariului de succes, întrucât acesta, ieșind din procedură, devine dintr-o dată o creanță chirografară, fără niciun rang prioritar, iar practicianul – în caz de refuz de plată – trebuie să acționeze pe calea dreptului comun în recupearea lui. Logica sub care remunerarea unei atribuții esențiale a practicianului, exercitabilă în interiorul și în scopul procedurii, dar este platită când acesta este descarcat de orice atribuții, este complet eșuată.

e) În privința lichidatorului judiciar, întrucât art. 63 din Legea insolvenței prevede clar că dispozițiile art. 57 se aplica în mod corespunzător, concluziile trase la discuțiile privind onorariul administratorului judiciar se aplica în mod corespunzător.

În cazul f) lichidatorului (în cadrul lichidărilor voluntare) sau g) a altor atribuții stabilite de lege, principiul rămâne că onorariul se negociază cu părțile, fără aplicarea OUG 86/2006, cu excepția cazului în care legi speciale conțin prevederi exprese de limitare sau stabilire onorariu. De asemenea, nu ne vom ocupa de onorariul administratorului procedurii sau a lichidatorului în cazul insolvenței persoanei fizice doar meționăm că și în acest caz legea instituie reguli speciale de stabilire a onorariului, întărind concluziile noastre că legile speciale  instituie reguli speciale pentru acest domeniu.

4. Ce interes protejează art. 38 din OUG 86/2006 și care este sancțiunea nerespectarii lui?

 Din perspectiva criteriului interesului ocrotit, analiza poate fi nuanțată.

Reamintim reperele analizei precedente:

– Normele imperative (jus cogens) ocrotesc, de regulă, un interes general (public) și nu pot fi înlăturate prin voința părților, iar sancțiunea este nulitate absolută.
– Însă avem și norme imperative de interes privat, normele de protecție care susțin/sprijină un interes privat. Diferența față de primele este că nulitatea care afectează un act încheiat cu nerespectarea unei asemenea norme este nulitatea relativă, ea poate fi invocată doar de persoană protejată, într-un termen de prescripție și putând fi acoperită.

Cu privire la prevederile art 38 din OUG 86/2006, considerăm că plafonul urmărește în primul rând protejarea patrimoniului debitorului și a masei credale, adică interesele economice ale creditorilor, care sunt interese private, iar nu interese publice – în sens clasic.

Din această perspectivă, plafonul poate fi privit ca o limitare legală a autonomiei de voință în scopul protejării unei categorii de particulari (creditorii), ceea ce apropie norma de categoria normelor imperative de protecție (imperative relative), nu de normele de ordine publică în sens strict.

Așadar,

– interesul creditorilor este un interes privat, chiar dacă este colectiv (al masei credale).
– prin urmare, dispozițiile privind plafonarea onorariului de succes îmbracă formanormelor imperative de protecție (relative), destinate să protejeze interesele creditorilor, iar nu norme care ocrotesc ordinea publică în sens strict.
– deoarece creditorii sunt titularii interesului ocrotit, aceștia ar putea renunța la protecția conferită de normă.

În această ipoteză, dacă onorariul stabilit depășește limitele OUG 86/2006, iar dacă un creditor s-ar considera afectat, are la dispoziție căile legale de a ataca actul de stabilire a onorariului invocând nulitatea acestuia, în regimul juridic al unei nulități  relative (dovada unei pagube directe, termen de prescripție etc).

Această ipoteză a intereselor private protejate este întărită și de art 140 alin. 3 din Legea insolvenței care menționează, în cazul reorganizării, că plățile se fac „la momentul, după caz, prevăzut de lege, cu excepția cazului în care părțile interesate ar accepta, în scris, alte termene de plată”. De asemenea, tratamentul corect și echitabil este un standard de protecție, dar creditorii poat accepta un alt regim, situație reglementată de art. . 139 alin. (2) lit. d).

5. Întrebări subscvente născute din modul în care art. 38 a fost ajustat prin ultima modificare.

În practică avem o suită de situații în care legea nu arată ce se întâmplă cu onorariul (de aceea și o concluzie a noastră, în sensul că textul nu este o interdicție absolută, ci un reper pentru organele procedurii, de vreme ce legiuitorul lasă atâtea ipoteze nereglementate, pentru a fi stabilite între practician și creditori):

a) Ce se întâmplă cu onorariul fix după ce trec cele 30 de luni (18 luni și apoi încă un an)?
b) Ce se întâmplă dacă practicianul în insolvență este schimbat în procedură?
c) Cum se aplică termenele dacă, după o perioadă de observație, se deschide procedura reorganizării și apoi a falimentului?

Vom oferi o analiză pentru fiecare dintre întrebarile de mai sus.

a) Ce se întâmplă cu onorariul după ce trec cele 30 de luni (18 luni și apoi încă un an)?

Dacă ne raportăm strict la text, rezultă următoarea succesiune în procedura insolvenței:

– în primele 18 luni practicianul beneficiază de onorariul fix integral.
– în următoarele 12 luni beneficiază de jumătate din onorariul fix (așa cum am menționat mai sus, onorariul fix este o sintagma care cuprinde atât onorariile periodice – lunare, trimestriale etc – onorariile în cuantum fix – onorariile de întocmire plan sau introducere acțiuni de recuperare creanțe sau anulare acte frauduloase – dar și onorariile variabile care nu depind de un succes cum ar fi onorariile procentuale din vânzări de active).

Întrebarea este ce se întâmplă după expirarea celor 30 de luni (18 + 12)?

Într-o interpretare literală a textului, și fără a ține cont de considerațiile noastre anterioare privitoare la limitele de aplicare a textului, am spune că acesta nu mai prevede acordarea unui onorariu fix după această perioadă.

Deci aplicarea unei astfel de interpretări, în situația în care procedura, indiferent de stadiul acesteia, durează mai mult de 30 de luni (și este  realitatea cvasitotatalității procedurilor mai complexe), atribuțiile practicianului în insolvență și răspunderile acestuia nu se modifică, însă onorariul se reduce la 0. Spunem că se reduce la 0 pentru că onorariul de succes (cum am explicat mai sus) este un onorariu care nu s-a născut,  depinzând de anumite elemente incerte, care nu sunt relaționate voinței practicianului (dacă ar depinde, atunci nu ar fi un element aleatoriu și nu ar fi un onorariu de succes, ci un alt tip de onorariu).

O atare interpretare trebuie să fie exclusă, pentru că rezultatul apare absurd. Exemplul cel mai la îndemână este situația unui plan de reorganizare în care avem 12 luni de perioada de observație, apoi un plan care pentru persoanele juridice poate dura 48 de luni cu o posibilitate de prelungire de încă 12 luni, deci în total 62 de luni, în care atribuțiile nu se modifică (cel puțin pentru pertioada desfășurării planului). În aceasta perioada abia jumătate din timp este acoperit de onorariu.

Din perspectiva celeritatii procedurii, așa cum pare să fie scopul acestei noi reglementări, și dacă avem în vedere termenele legale obligatorii, pentru că practicianul în insolvență să nu ajungă în pozția unui onorariu egal cu zero într-o procedură de reorganizare, distribuția celor 30 de luni ar trebui să fie stimată după următorul calendar minimal:

– 1,5 luni termen de depunere declarații de creanță (termen legal);
– 1,5 luni pentru tabelul definitiv (20 de zile verificarea creanțelor și 25 de zile pentru contestații), dacă nu există contestații;
– 1 lună depunerea planului de reorganizare;
– 1 lună votarea planului;
– 0,5 luni realizarea contestațiilor la plan și confirmarea planului.

Total până la confirmarea planului în condiții ideale de respectare a termenelor și lipsa de contestații: 5,5 luni. Din cele 30 de luni de onorariu fix mai rămâne o durată de 24,5 luni. Deci fie planul nu va putea avea o durată mai lungă de 2 ani (ceea ce ar lipsi debitoarea de încă 2 ani și termenul de prelungire), fie practicianul ar trebui să lucreze gratis.

În practică perioadele de observație de obicei durează mai mult (peste voința practicianului), fiind prelungite de diferitele contestații la tabelul creditorilor ori de procesul de evaluare etc. De aceea, cu atât mai mult se impune interpretarea noastră de mai sus: în cazul insolvenței, onorariul administratorului judiciar și al lichidatorului judiciar rămân la negocierea între acesta și creditori, iar limitările din OUG 86/2006 se impun doar în ipoteză plății onorariului din fonduri publice. În caz contrar, suntem în prezență unui text profund neconstituțional, care limitează drepturile practicianului nu numai în situațiile invocate ca fiind tergiversari, ci și în cazurile în care termenele sunt aplicate în strictețea lor, așa cum am vazut în exemplul de mai sus.

b) Ce se întâmplă dacă practicianul în insolvență este schimbat în procedură?

Să luam un caz concret: primul practician a derulat activități profesionale 4 luni – până la schimbarea lui  – și intervine al doilea practician (pentru diferite motive: înlocuire, retragere etc.).

Putem avea două variante:

– cel de-al doilea practician va avea la dispoziție 30 de luni, din care scădem cele 4 de la deschiderea procedurii, consumate în mandatul primului practician;
– cel de-al doilea practician va avea o perioadă proprie de 30 de luni de la data la care este desemnat.

Fiind vorba despre o prevedere limitativă de drepturi, și care trebuie interpretată restrictiv, am putea observa că nicăieri în articolul menționat legea nu precizează că termenele se calculează raportat la începerea procedurii: „În procedura insolvenței, practicianul în insolvență beneficiază de un onorariu fix în primele 18 luni, care se reduce la jumătate în următorul an”. Prin urmare, considerăm că în cazul unei inlocuiri noul practician va beneficia de intrega perioada de 30 de luni, indiferent cât a trecut de la deschiderea procedurii pe mandatul altui practician. O altfel de abordare ar însemna ca, dacă din motive culpabile, un judecător înlocuiește un practician la un interval de 30 de luni de la deschiderea procedurii, practicianul nou desemnat ar trebui să lucreze gratuit neputandu-si aproba un onorariu propriu. Deci, in lipsa unei stipulații exprese, expresia „în primele 18 luni” nu se pot calcula de la deschiderea procedurii ci de la preluarea mandatului de administrator/lichidator judiciar.

c) Cum se aplică termenele dacă după o perioadă de reorganizare se deschide procedura falimentului și se desemenaza un lichidator judiciar (care poate fi același practician sau altul)?

Pentru a răspunde la aceasta întrebare nu este suficient să analizăm doar prevederile art. 38, ci trebuie să conducem raționamentul, așa cum am analizat și la punctele precedente, și spre Legea insolvenței care reglementează distinct calitățile de administrator judiciar, lichidator judiciar, administrator concordatar etc.

Din perspectiva Legii insolvenței calitățile de administrator judiciar și lichidator judiciar sunt calități distincte și nu există continuitate între ele. Mai mult decât atât, am putea extinde ct nonidentitatea funcțiilor și între administratorul judiciar provizoriu și cel definitiv. De altfel, art. 63 din Legea insolvenței la alineatul 2 precizează cu claritate că „Atribuțiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuțiilor lichidatorului judiciar de către judecătorul sindic”. Din perspectiva legii, procedurile de reorganizare judiciară cu calitatea aferentă de administrator judiciar, respectiv cea de faliment cu calitatea aferentă de lichidator judiciar, sunt două proceduri distincte, care se deschid și se închid, au o derulare proprie, efectele sunt disctincte, iar atribuțiile organelor de procedura sunt deosebite. Caracterele procedurii de insolvență, în sine, sunt acelea de etapizare legală și succesivă. De aceea, a interpreta legea într-un mod procustian, în care indiferent de calitate și de procedura, cele 30 de luni se calculează de la deschiderea procedurii de insolvență sau de la desemnarea initiala, este o anomalie. Prin desemarea unui lichidator judiciar termenele de onorarii reincep să curga de la data desemnarii, chiar dacă același practician îndeplinește succesiv calitățile de administrator judiciar și lichidator judiciar și am spune noi chiar și prin definitivarea unui administrator sau lichidator (care poate fi același practician sau un altul) termenele se resetează și încep să curgă din nou. În caz contrar, ne întoarcem la aceeași anomalie sesizată mai sus. Dacă o procedură începe cu perioada de observație și apoi se convertește în reorganizare, iar ulterior se deschide falimentul, dacă procedurile anterioare durează mai mult de 30 de luni, practicanul subsecvent va fi restricționat și limitat doar la onorariu de succes, fără a avea vreo culpa sau vreo fapta imputabila.

6. Concluzii

Sintetizând ideile generale de interpretare a textului art 38, avem următoarele concluzii:

a) art. 38 este un text care limitează drepturi, prin urmare trebuie interpretat limitativ și restrictiv;
b) OUG 86/2006 este text general, pentru că reglementează onorariul profesiei de practician în general, în timp ce Legea insolvenței reglementează specific anumite calități pe care le poate îndeplini practcianul, în diferite proceduri sau stadii ale procedurii;
c) onorariul de succes nu se confundă cu onorariul variabil. Onorariul de succes poate fi atât o sumă fixă, cât și un procent aplicat la o valoare, însă ca element specific nașterea lui va fi condiționată de un element aleatoriu (în cazul restructurării așa cum menționează legea – succesul restructurării). Iar onorariul fix va putea fi o sumă fixă sau un procent variabil, însă acesta din urmă este aplicat nu ca o condiție, ci ca un elemnt de determinare a onorariului;
d) raportat la reglementarea specifică a Legii insolvenței, putem avea următoarele formule de onorariu:
– administratorul restucturarii sau concordatar va putea avea un onorariu fix (suma fixă sau variabilă) liber negociat, iar în privința onorariului de succes va fi raportat la succesul planului ca element alea și limitat de 10% din sumele achitate creditorilor, pentru că legea face trimitere expresă la prevederile art. 38 din OUG 86/2006;
– în cazul administratorului judiciar și al lichidatorului judiciar, limitările OUG 86/2006 se aplică doar în cazul setării onorariului din oficiu de către judecătorul sindic, precum și atunci când onorariile se plătesc din fonduri publice, în rest acesta e liber negociat cu creditorii;
e) art. 38 este neconstituțional – însă această remarcă poate conduce la efecte concrete doar dacă se invocă o excepție de neconstituționalitate;
f) art. 38 protejează un interes privat, prin urmare sancțiunea încălcării sale de către adunarea creditorilor este nulitatea relativă.

---

[1] Art. 129 (1)Onorariile pot fi stabilite astfel: a)onorarii orare; b)onorarii fixe (forfetare); c)onorarii de succes; d)onorarii formate din combinarea criteriilor prevăzute la lit. a)-c).  (2)Onorariul orar este stabilit pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unități monetare cuvenită avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care le prestează clientului. (3)Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează ori, după caz, le prestează clientului. (4)Onorariul orar și fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obținut prin prestarea serviciilor profesionale. (5)Avocatul poate să primească de la un client onorarii periodice, inclusiv sub formă forfetară. (6)Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix. sursa: STATUTUL PROFESIEI DE AVOCAT Adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR  nr. 64 din 03 decembrie 2011 Forma aplicabilă la data 14 iunie 2022 chrome-extension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://www.unbr.ro/wp-content/uploads/2022/09/STATUTUL_PROFESIEI_din_03-12-2011_ACTUALIZAT-Forma_din_14-iunie-2022-Fara_anexe.pdf
[2] A se vedea aici, „Spre deosebire de onorariile orare şi fixe (forfetare), care prin esenţa lor sunt datorate pentru activitatea profesională a avocatului, în funcţie de criteriile enumerate de art. 132 alin. 3 din Statut, instanţa a constatat că onorariul de succes este datorat numai în caz de atingere a rezultatului urmărit de client în litigiul în care a fost reprezentat de avocatul său.